Arte marţiale

now browsing by tag

 
 

CAMPIONATUL EUROPEAN de ju jitsu, 26.10-28.10.2018, Bologna-Italia

În acest sfârșit de săptămână a avut loc Campionatul European de ju jitsu rezervat sportivilor U18 (15-17 ani) și U21 (18-20 ani)

La acest important eveniment sportiv, clubul nostru a inscris 12 atleți care au câștigat 5 medalii de aur, 2 medalii de argint și 3 medalii de broz.

La start s-au înscris 23 de țări cu un total de 618 sportivi. Datorită și rezultatelor sportivilor noștri România s-a clasat pe locul 2 pe națiuni cu 7 medalii de aur fiind devansată doar de echipa Rusiei, care a cucerit 10 medalii de aur!

Este pentru prima dată în istoria ju jitsu-lui când România reuște să se impună în clasamentul pe națiuni pe a doua treaptă a podiumului, sportivii noștri contribuind în mod covârșitor la această performanță.

Rezultatele au fost următoarele:

Andrei Vacariu, medalie de aur, fighting, -77 kg, U21
Clara Mărgărit și Ștefan Constantinescu, medalie de aur, duo demostrativ show mixt, U18 și locul V duo demostrativ clasic mixt, U18
Mohamed Ali și Abdulah Ali medalie de aur duo demonstrativ show masculin, U18 și medalie de bronz, duo demonstrativ clasic masculin, U18
Diana Stan și Clara Mărgărit, medalie de aur duo demonatrativ show feminin, U 18 și medalie de bronz duo demonstrativ clasic feminin, U 18
Gabriel Mihăilă, medalie de aur, fighting, -56 kg, U18
Ștefan Constantinescu și Gabriel Gheorghe, medalie de argint, duo demonstrativ show masculin, U18
Zaid Allaham și Ayse Esendemir, medalie de argint, duo demonstrativ show mixt, U18
Maria Iulian, medalie de bronz, ne waza, +70 kg, U18
Alături de echipa a luptat și Teodor Pop, care a avut o evoluție bună!

Staff-ul tehnic care a contribuit la aceste rezultate a fost format din: sensei Genoveva Dobre, sensei Doru D. Galan, sensei Ionuț Costin Dobre, sempai Andrei Vacariu, coordonat de hanshi Doru Galan.

Felicitări sportivilor pentru determinare și modul excepțional cum au luptat, mulțumiri părinților și Departamentului de ju jitsu din cadrul Federației Române de Arte Marțiale!


Ju Jitsu în România

Scurt istoric Ju Jitsu în România

După unii autori (A. Gurski, 1995) Ju-jitsu a intrat în ţara noastră odată cu maestrul japonez Keishiki Ishiguro care, împreună cu membrii Legaţiei Japoneze predau lecţii de Ju-jitsu la Oficiul Naţional de Educaţie Fizică.

Urmează ofiţerii Dumitru Carapancea şi Emilian Teacă care vor continua propagarea Ju-jitsu –lui, ultimul scriind şi cartea „Arta apărării personale”, în 1935.

În 1957, Centrul de Cultură Fizică şi Sport (actualul A.N.E.F.S.) a luat iniţiativa organizării unui centru de judo pentru elevi, condus de profesorul Florian Frazzei, care în 1970, la Editura Militară, publică „Arta apărării individuale – JIU-JITSU”, contribuind astfel la răspândirea acestei arte. Au urmat o serie de alţi pioneri ai Judo-ului de la noi, care prin activitatea lor au contribuit la supraveţuirea şi propagarea Ju-jitsu – lui, fie şi sub masca practicării Judo-ului. Cei mai remarcabili au fost: Prof. Ion Avram, ing. Liviu Urmă,, antr. Vasile Gotelet şi Mihai Botez etc.

Totuşi, după opinia regretatului nostru SHIHAN ALOIS GURSKI, adevărata renaştere a JU-JITSU – lui s-a produs în 1966, odată cu stagiile tehnice din zona Ardealului, conduse de Hans Rainer Hoffmann, care acordă şi primele gradaţii în ju-jitsu. După mărturisirile personale pe care ni le-a făcut, poate fi considerat ca şi promotor al Ju-jitsu-lui prin activitatea depusă, şi profesorul Anton Muraru, personalitate marcantă a Judo-ului de la noi.

În ceea ce ne priveşte, putem considera ca promotorul artei noastre în România pe regretatul nostru profesor, prieten, OM, SENSEI şi SHIHAN ALOIS GURSKI, care în toată perioada în care l-am cunoscut (de aproape 20 de ani), până l-am condus pe ultimul drum (în foto, mormântul maestrului), nu a încetat să ne uimească cu pasiunea, energia şi dorinţa lui de supraveţuire a JU-JITSU-lui, desfăşurând o activitate titanică, fără a-şi cruţa nimic din ceea ce în mod normal, i s-ar fi cuvenit doar LUI.

Marea majoritate a centurilor negre create de „bătrânul” s-au „zbătut” mai mult sau mai puţin să ducă flacăra Ju-jitsu-lui mai departe; alţii s-au „pierdut” pe drum. Printre cei mai remarcabili, care prin efortul lor – inclusiv competiţional – se [mai] stăduiesc să continuie opera bătrânului sunt: Coroiu Vasile, Ghepeş Ilie, Doru Sităruş, Ion Bălăceanu (a publicat şi mai multe cărţi în acest sens), Adrian Belean, Manta Gabriel, Chelu Ion ş.a. mai tineri care încă mai caută calea.

Avântul extraordinar luat de mişcarea de JU-JITSU, inclusiv prin afilierea la federaţii internaţionale şi participarea la competiţii de profil, ne îndreptăţeşte să sperăm că, de undeva de sus, sau poate din „cimitirul de deasupra gării” din Mediaş, „BĂTRÂNUL” este mândru de discipolii lui, care, chiar dacă momentan sunt într-o mică „derivă” sunt destul de puternici şi inteligenţi să-şi găsească CALEA – michi!

Sus

Istoric arte marţiale

SCURT ISTORIC AL ARTELOR MARTIALE

Artele marţiale, fie că aparţin Japoniei, Chinei sau Indiei, sunt, fără excepţie, expresia unei îndelungate tradiţii. Această tradiţie include un proces de cunoaştere foarte vechi ce coboară în timp, probabil, până la originile umanităţii când, faţă în faţă cu natura, oamenii se simţeau integraţi în sentimente ce ar putea fi definite şi înţelese prin cuvinte ca armonie, simţ cosmic, relaţii cu mişcarea etc.

Extraordinara complexitate a disciplinelor de luptă sau de război reiese din abiguitatea dată de o dimensiune esenţialmente spirituală şi o evidenţă sau o realitate agresivă.

„Scânteia” care a dus la ceea ce mai târziu va fi desemnat „arte marţiale” se pare că a provenit din India. Străvechiul popor hindus, cunoscând arta masajului şi practica Yoga, a „exportat” spre China o parte din aceste bogăţii spirituale ale umanităţii. Acest lucru s-a întâmplat odată cu stabilirea la mănăstirea Shaolin („Templul pădurii tinere”) din provincia chineză Honan a călugărului budist Bodhidharma (în japoneză Daruma Taishi) în jurul anului 500 e.n. Legendarul călugăr a adus cu el învăţăturile budiste pe care le va împărtăşi preoţilor chinezi, arătându-le că vechea teorie introdusă de doi călugări indieni prin anul 65 a suferit deja o modificare profundă şi nefastă în raport cu doctrina originală.

În opinia lui Bodhidharma, fiecare OM posedă în el un Buda, semn că spiritul trebuie să se sprijine pe corp, iar transmiterea învăţăturilor trebuie să se facă pe cale orală, fără a lua în calcul scrierile pretinse sacre, urmând ca ulterior cercetarea să fie INTERIOARĂ, PERSONALĂ, fără nici o dependenţă de texte.

Însă învăţăturile lui Bodhidharma n-au întâlnit prea mult sprijin. Decepţionat şi umilit de ignoranţa celor care pretindeau a fi stâlpii înţelepciunii şi culturii, Bodhidharma se refugiază la mănăstirea Shaolin, urmând calea spre adevărata „învăţătură” – MEDITAŢIA.

Legenda spune că Bodhidharma a meditat în faţa unui perete timp de nouă ani, umbra lui imprimându-se astfel în zid. Meditaţiile sale au avut ca reper învăţăturilor lui Buddha.

Tot legenda spune că, din lacrimile sale, s-a născut primul arbore de ceai, deoarece pentru a-şi menţine spiritul lucid, a evitat somnul smulgându-şi pleoapele.

„Iluminarea” o găseşte într-o zi, când observă pe peretele din faţa sa nişte furnici care soseau şi plecau fără a căuta să înţeleagă raţiunea lucrurilor exterioare. Atunci, Bodhidharma „a revenit” la viaţă, implicându-se în activităţile specifice ale călugărilor. Pentru a-i întări fizic şi mental pe călugări, Bodhidharma creează un set de 18 mişcării care vor rămâne sub denumire de „cele 18 mişcări ale lui Lo Han”. Se pare că aceste exerciţii au derivat dintr-o formă a boxului indian „Vajnamusti”, pe care maestrul îl studiase în tinereţe . Roadele n-au întârziat să apară, şi iată că în scurt timp arta de luptă de la mănăstire Shaolin va deveni renumită, iar călugării vor căpăta faima unor teribili luptători.

Unele surse de documentare afirmă că Hua To, un medic care a trăit în jurul anului 160 î.Hr., ar fi creat o serie de procedee de autoapărare şi contraatac cunoscute sub denumire „boxul animalelor”, tehnici create ca urmare a studierii mişcărilor a cinci animale: maimuţa, ursul, tigrul, cocorul şi cerbul; ele au fost mai târziu uitate sau redescoperite parţial.

Studiind izvorul şi itinerariul lor, putem accepta ca punct de origine China, de unde artele marţiale s-au răspândit pe întreg continentul asiatic, depăşind graniţele acestuia, ajungând în epoca modernă să fie practicate sub diferite forme şi stiluri în întreaga lume (vezi „migraţia artelor marţiale” din figura alăturată, după revista „Arte marţiale” – Editura Garell Publishing House).


ORIGINEA ARTELOR MARŢIALE SPECIFIC JAPONEZE

Referitor la originea artelor marţiale specific japoneze sunt destule curente, mai mult sau mai puţin argumentate ştiinţific, vizavi de implicarea sau influenţa altor culturi – inclusiv marţiale – care au dus la apariţia şi dezvoltarea artelor marţiale în arhipelagul nipon.

Cele mai multe păreri sunt legate de importul, iar uneori exodul unor stiluri marţiale din China, Coreea şi / sau Insula Okinawa. Această afirmaţie este veridică până la un punct. Totuşi, înainte ca excepţionala diversitate a artelor marţiale chinezeşti să-şi facă simţită prezenţa în Japonia, aici exista deja un curent marţial (având mai mult o tentă religioasă), executat în temple ca ceremonial în cinstea zeilor, de la care se aşteptau în schimb recolte bogate şi/sau victorii în conflictele armate.

Evident, este vorba despre SUMO, străvechiul sistem marţial de luptă. Sumo se desfăşura pe atunci, când nu era vorba de un ceremonial religios, într-o formă primitivă şi barbară de luptă, nu de puţine ori câştigătorul luptei fiind şi singurul supraveţuitor. Potrivit legendei, originea luptei japoneze SUMO se trage dintr-o confruntare în care s-au angajat doi Kami (zei/zeităţi) pentru stăpânirea ţării. De fapt Sumo nu este decât comemorarea unei lupte dintre doi şefi rivali pentru stăpânirea Japoniei.

Făcând referire la o povestire din KOJIKI (Cronica întâmplărilor din trecut, scrisă în 712 e.n.), japonezul Tatemi Kazuchi a învins la Ino, lângă lacul Izumo, pe fiul lui Okumi Nishi no Kami. Fiul conducătorului advers – Tatemi Gata no Kami, a fost ,,trântit la pământ ca o trestie”. Din această povestire experţii japonezi au concluzionat că lupta s-ar fi desfăşurat în stilul JU – JITSU .

Într-o altă secţiune a istoriei antice, Kojiki menţionează că Tomeketsu Heiato, cel mai bun sumotori din acel timp, a fost trântit mortal în lupta desfăşurată din ordinul împăratului Sui Jin (23 î.e.n.) de către adversarul său Nomino Sukune. Atât adepţii Sumo – ului, cât şi ai Ju-jitsu-lui, văd în aceasta un moment crucial al dezvoltării unui foarte eficient sistem de luptă corporal, răspândit în secolele următoare sub denumirea de JU – JITSU, iar pe NOMINO SUKUNE îl consideră fondatorul stilului de luptă JU-JITSU.

În sfârşit, o altă celebră lucrare budistă – KONJAKU–MONOGATARI, datând din secolul al – XIII- lea, vorbeşte despre dezvoltarea artei Ju–jitsu din vechile tehnici Kumi – uchi (sau Yawara), în perioada Kamakura (1185 – 1333).

Fără a mai intra în detalii, vom mai sublinia că Ju – jitsu s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în diverse şcoli (Wa- jutsu, Yawara, Kagukaku–jutsu, Kempo, Hakuda, Shubaku, Daito- ryu, Aiki – jutsu, Tai –jutsu, Takeda ryu etc), primind influenţe atât din artele marţiale chinezeşti cât şi din tehnicile specifice de luptă din Insula Okinawa.

Sus

© 2018: Clubul de Arte Marţiale Budo Seishin, All Rights Reserved | Innovation Theme by: D5 Creation | Powered by: WordPress