Istoric arte marţiale

SCURT ISTORIC AL ARTELOR MARTIALE

Artele marţiale, fie că aparţin Japoniei, Chinei sau Indiei, sunt, fără excepţie, expresia unei îndelungate tradiţii. Această tradiţie include un proces de cunoaştere foarte vechi ce coboară în timp, probabil, până la originile umanităţii când, faţă în faţă cu natura, oamenii se simţeau integraţi în sentimente ce ar putea fi definite şi înţelese prin cuvinte ca armonie, simţ cosmic, relaţii cu mişcarea etc.

Extraordinara complexitate a disciplinelor de luptă sau de război reiese din abiguitatea dată de o dimensiune esenţialmente spirituală şi o evidenţă sau o realitate agresivă.

„Scânteia” care a dus la ceea ce mai târziu va fi desemnat „arte marţiale” se pare că a provenit din India. Străvechiul popor hindus, cunoscând arta masajului şi practica Yoga, a „exportat” spre China o parte din aceste bogăţii spirituale ale umanităţii. Acest lucru s-a întâmplat odată cu stabilirea la mănăstirea Shaolin („Templul pădurii tinere”) din provincia chineză Honan a călugărului budist Bodhidharma (în japoneză Daruma Taishi) în jurul anului 500 e.n. Legendarul călugăr a adus cu el învăţăturile budiste pe care le va împărtăşi preoţilor chinezi, arătându-le că vechea teorie introdusă de doi călugări indieni prin anul 65 a suferit deja o modificare profundă şi nefastă în raport cu doctrina originală.

În opinia lui Bodhidharma, fiecare OM posedă în el un Buda, semn că spiritul trebuie să se sprijine pe corp, iar transmiterea învăţăturilor trebuie să se facă pe cale orală, fără a lua în calcul scrierile pretinse sacre, urmând ca ulterior cercetarea să fie INTERIOARĂ, PERSONALĂ, fără nici o dependenţă de texte.

Însă învăţăturile lui Bodhidharma n-au întâlnit prea mult sprijin. Decepţionat şi umilit de ignoranţa celor care pretindeau a fi stâlpii înţelepciunii şi culturii, Bodhidharma se refugiază la mănăstirea Shaolin, urmând calea spre adevărata „învăţătură” – MEDITAŢIA.

Legenda spune că Bodhidharma a meditat în faţa unui perete timp de nouă ani, umbra lui imprimându-se astfel în zid. Meditaţiile sale au avut ca reper învăţăturilor lui Buddha.

Tot legenda spune că, din lacrimile sale, s-a născut primul arbore de ceai, deoarece pentru a-şi menţine spiritul lucid, a evitat somnul smulgându-şi pleoapele.

„Iluminarea” o găseşte într-o zi, când observă pe peretele din faţa sa nişte furnici care soseau şi plecau fără a căuta să înţeleagă raţiunea lucrurilor exterioare. Atunci, Bodhidharma „a revenit” la viaţă, implicându-se în activităţile specifice ale călugărilor. Pentru a-i întări fizic şi mental pe călugări, Bodhidharma creează un set de 18 mişcării care vor rămâne sub denumire de „cele 18 mişcări ale lui Lo Han”. Se pare că aceste exerciţii au derivat dintr-o formă a boxului indian „Vajnamusti”, pe care maestrul îl studiase în tinereţe . Roadele n-au întârziat să apară, şi iată că în scurt timp arta de luptă de la mănăstire Shaolin va deveni renumită, iar călugării vor căpăta faima unor teribili luptători.

Unele surse de documentare afirmă că Hua To, un medic care a trăit în jurul anului 160 î.Hr., ar fi creat o serie de procedee de autoapărare şi contraatac cunoscute sub denumire „boxul animalelor”, tehnici create ca urmare a studierii mişcărilor a cinci animale: maimuţa, ursul, tigrul, cocorul şi cerbul; ele au fost mai târziu uitate sau redescoperite parţial.

Studiind izvorul şi itinerariul lor, putem accepta ca punct de origine China, de unde artele marţiale s-au răspândit pe întreg continentul asiatic, depăşind graniţele acestuia, ajungând în epoca modernă să fie practicate sub diferite forme şi stiluri în întreaga lume (vezi „migraţia artelor marţiale” din figura alăturată, după revista „Arte marţiale” – Editura Garell Publishing House).

ORIGINEA ARTELOR MARŢIALE SPECIFIC JAPONEZE

Referitor la originea artelor marţiale specific japoneze sunt destule curente, mai mult sau mai puţin argumentate ştiinţific, vizavi de implicarea sau influenţa altor culturi – inclusiv marţiale – care au dus la apariţia şi dezvoltarea artelor marţiale în arhipelagul nipon.

Cele mai multe păreri sunt legate de importul, iar uneori exodul unor stiluri marţiale din China, Coreea şi / sau Insula Okinawa. Această afirmaţie este veridică până la un punct. Totuşi, înainte ca excepţionala diversitate a artelor marţiale chinezeşti să-şi facă simţită prezenţa în Japonia, aici exista deja un curent marţial (având mai mult o tentă religioasă), executat în temple ca ceremonial în cinstea zeilor, de la care se aşteptau în schimb recolte bogate şi/sau victorii în conflictele armate.

Evident, este vorba despre SUMO, străvechiul sistem marţial de luptă. Sumo se desfăşura pe atunci, când nu era vorba de un ceremonial religios, într-o formă primitivă şi barbară de luptă, nu de puţine ori câştigătorul luptei fiind şi singurul supraveţuitor. Potrivit legendei, originea luptei japoneze SUMO se trage dintr-o confruntare în care s-au angajat doi Kami (zei/zeităţi) pentru stăpânirea ţării. De fapt Sumo nu este decât comemorarea unei lupte dintre doi şefi rivali pentru stăpânirea Japoniei.

Făcând referire la o povestire din KOJIKI (Cronica întâmplărilor din trecut, scrisă în 712 e.n.), japonezul Tatemi Kazuchi a învins la Ino, lângă lacul Izumo, pe fiul lui Okumi Nishi no Kami. Fiul conducătorului advers – Tatemi Gata no Kami, a fost ,,trântit la pământ ca o trestie”. Din această povestire experţii japonezi au concluzionat că lupta s-ar fi desfăşurat în stilul JU – JITSU .

Într-o altă secţiune a istoriei antice, Kojiki menţionează că Tomeketsu Heiato, cel mai bun sumotori din acel timp, a fost trântit mortal în lupta desfăşurată din ordinul împăratului Sui Jin (23 î.e.n.) de către adversarul său Nomino Sukune. Atât adepţii Sumo – ului, cât şi ai Ju-jitsu-lui, văd în aceasta un moment crucial al dezvoltării unui foarte eficient sistem de luptă corporal, răspândit în secolele următoare sub denumirea de JU – JITSU, iar pe NOMINO SUKUNE îl consideră fondatorul stilului de luptă JU-JITSU.

În sfârşit, o altă celebră lucrare budistă – KONJAKU–MONOGATARI, datând din secolul al – XIII- lea, vorbeşte despre dezvoltarea artei Ju–jitsu din vechile tehnici Kumi – uchi (sau Yawara), în perioada Kamakura (1185 – 1333).

Fără a mai intra în detalii, vom mai sublinia că Ju – jitsu s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în diverse şcoli (Wa- jutsu, Yawara, Kagukaku–jutsu, Kempo, Hakuda, Shubaku, Daito- ryu, Aiki – jutsu, Tai –jutsu, Takeda ryu etc), primind influenţe atât din artele marţiale chinezeşti cât şi din tehnicile specifice de luptă din Insula Okinawa.

Sus